Balcaniada din…microbuz

Nu  imi amintesc ca vreodata sa fi fost mai confuz ca acum … De obicei, atunci cand ma pregatesc sa scriu un articol pentru aceasta revista, am,  inca de la  inceput, un plan de idei pe care intentionez sa le ating  in continutul articolului, stiu foarte bine care este mesajul pe care vreau sa-l transmit cititorului, cunosc care va fi spiritul si tenta articolului,  in sensul ca decid, de la  inceput, daca articolul va fi unul critic sau laudativ, amuzant sau serios, tehnic sau vizand socialul.

Balcaniada

De data asta stiu doar ca vreau sa va povestesc despre participarea echipei Romaniei la Campionatele Balcanice din Muntenegru. Atat. Ah, sa nu ma intelegeti gresit; nu voi relata despre competitia sportiva in sine, ci despre tot ceea ce s-a  intamplat  inainte si dupa aceasta.
Asadar, dupa saptamani lungi si chinuitoare de regim alimentar si aerobic din belsug, a venit vremea sa purced catre locul unde urma sa se desfasoare Balcaniada 2008,  in speta localitatea Bar din Muntenegru. Inca de acasa  imi facusem o idee despre cati kilometri sunt pana acolo si chiar ma bucuram gandindu-ma ca nu voi petrece prea mult timp  in autocar.
Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea pe care realitatea dura o oferea, a rezultat ca autocarul, pe care mi-l  inchipuiam eu ca fiind locul  in care voi calatori vreo 14 ore la dus si tot vreo 14 la  intoarcere, s-a dovedit a fi un microbuz meschin, cu scaune  inguste, tari si  inghesuite, destinat transportului elevilor de scoala primara si rareori gimnaziu, pentru drumuri ce nu depasesc 50 km, al carui sistem de ventilatie cu comanda vocala, adica „domn’ sofer, mai opriti aerul ala ca murim aici  in spate!”,  iti inflama instantaneu sinusurile, ale carui suspensii, pe drumurile din Serbia, ne-au amestecat gandurile, somnul si separarea musculara (nu  imi amintesc cine a spus-o pe asta, dar a fost excelenta!) si a carui usa principala functiona ca la 6 din 49, adica o tranteai de 49 de ori, ca sa se  inchida de 6 ori bine. Ce sa va spun, ca toate ar fi fost pana la urma acceptabile, dar ca dezastrul sa fie complet, fatalitatea a pus  in acest microbuz un sofer de … cursa lunga! Un sofer care stia tot si din acest motiv nu accepta nici un sfat. Nu avea nevoie! Era asa de priceput ca a plecat din mijlocul Bucurestiului catre vest, prin est si, pana a dibuit autostrada Bucuresti-Pitesti, ne-a prezentat comunele Balotesti, Mogosoaia si Chitila! Si pentru ca afara era o vreme neprietenoasa, adica noapte si ploaie, domn’ Nelu, soferul, si-a dovedit maiestria la 80-90 km/ora, preluand cu succes sarcinile spalatorului electric de parbriz, care nu functiona, si, scotand mana pe geamul portierei lui, turna apa pe parbriz, dintr-o sticla de plastic. Toata lumea  isi tinea rasuflarea si odata ce parbrizul devenea din nou transparent, se auzea un oftat de usurare colectiv. Imi amintesc ca cineva,  in noaptea aceea, a sugerat sa ne rugam sa se opreasca ploaia. Ploaia s-a oprit singura, iar nea Nelu, motivat de succesele anterioare, a  inceput sa se lase greu pe pedala acceleratie, necontand ca drumul era plin de serpentine si gropi. „Schumaherul“ din nea Nelu a erupt si era greu de oprit! La fel si microbuzul. In spate, unii puneau pariuri daca ajungem sau nu la cantar, iar altii scriau pe niste foi de hartie cui lasa centura si manusile de antrenament  in caz ca nea Nelu rateaza vreo sicana din circuit. Glumesc, dar a fost  ingrozitor. Chiar ne-am temut pentru vietile noastre.
La dus, calauziti de instinctul soferului nostru, care stia tot si era fresh, desi nu dormise de 24 de ore, am vazut si o portiune din Bulgaria, cu implicatiile vamale si pecuniare de rigoare. La  intoarcere, ora de geografie s-a  incheiat, si din Serbia, am intrat, cum era si normal, direct  in Romania.
Nu vreau sa fac din soferul microbuzului eroul principal al povestirii mele, desi, pe timpul deplasarii, a reusit, fara efort, sa fie cea mai antipatica persoana din grup.
Am ajuns,  intr-un tarziu,  intregi, la hotelul unde urma sa fim cazati si unde cantarul oficial ne mai astepta doar pe noi, echipa Romaniei. Dupa ce ne-am  imbracat slipul de concurs, prin toalete, si am fost cantariti, masurati, legitimati, am avut neplacuta surpriza de a intra  in niste camere insalubre, ponosite, cu instalatii sanitare inutilizabile si unde imaginea de ghetou era la ea acasa. Dar ce mai conta! Eram epuizati fizic si psihic si, personal, as fi dormit si pe canapelele de la receptie.
Nu am sa va ascund faptul ca am ramas cu un gust amar si un sentiment teribil de frustrare, atunci cand am realizat ca noi, echipa Romaniei, sub aspect vestimentar aratam ca o gloata de turisti rataciti,  in timp ce alte echipe ale altor state participante erau echipate cu treninguri inscriptionate cu numele tarii lor, culorile distincte facandu-i sa traiasca din plin sentimentul de mandrie nationala. Noi, nu! Poate cineva cu atributii pe aceasta latura va citi acest articol si va  intelege ca imaginea  isi are rolul ei  in promovarea valorilor nationale si ca nici un efort nu este prea mare atunci cand vorbim de reprezentare la nivel international.
Echipa Romaniei a obtinut un muncit loc 3 pe echipe si, dupa concurs, fara dus prealabil, am fost invitati la banchet. Cateva pateuri transpirate si plictisite de cat statusera sub neoanele  incaperii, niste salam, o duzina de prajituri uscate si multe scobitori au compus ceea ce  in program era mentionat ca fiind un moment festiv si emotionant. A doua zi, fara a avea macar douaore libere pentru a vizita  imprejurimile, am plecat catre casa. De data asta, drumul spre tara a fost unul  indulcit de ciocolata pe care fiecare dintre noi o visase saptamani  intregi de regim si pe care acum o savuram din plin, de medaliile obtinute, de gandul ca vom mai prinde ceva din duminica de Paste alaturi de familii si prieteni, dar si de peisajele muntenegrene absolut fantastice. Sigur, zgomotul de fond  in microbuz era dominat de fosnetul ambalajelor de bomboane, napolitane si alte bunatati consumate „la liber” de toti, dar si de zbarnaitul motorului ambalat fara mila de soferul nostru care nu a lasat, sub nici o forma, ca nivelul adrenalinei sa ne scada cumva. Am avut de toate: viraje pe doua roti, si pe contrasens, portiuni de mare viteza la concurenta cu autoturisme de clasa mare, bajbaieli interminabile prin cartiere marginase ale oraselor sarbe, indicatoare ce pareau clare, ignorate, si raspunsuri agresive  in dulcele grai moldovenesc date prompt de domn Nelu atunci cand cineva  incerca sa  isi exprime vreo opinie legata de viteza sau traseu. Am ajuns duminica dupa pranz, la Bucuresti, bucurandu-ma sincer ca nu locuiesc  in Iasi si ca nu trebuie sa mai suport cateva ore supliciul automobilistic.
Altfel,  imi este greu sa uit momentul critic  in care Nicoletei Radu i s-a facut rau, pe de o parte, de la regimul alimentar drastic si deshidratare, iar, pe de alta parte, de la survolul la joasa  inaltime prestat de domn Nelu. Atunci, numai interventia de tip SMURD, oportuna si calificata, a doamnei Felicia Purice si a domnului Cristian Rus a facut ca  intreaga participare la concurs sa nu devina o tragedie. De asemenea, ma uitam cum sportivii se menajau unii pe altii, facandu-si unul altuia sederea  in microbuzul supra-aglomerat de bagaje si oameni, cat mai confortabila posibil. Ma uitam cum  isi purtau unul altuia de grija, cat de preocupati erau de starea celuilalt, cum  isi  impartaseau sfaturi si experiente anterioare de concurs, cum, din cutia de vitamine sau pieptul de pui, ofereau si celuilalt. Impresionant! Generatii diferite de sportivi, cu palmaresuri si experiente diferite, venind din aproape toate zonele tarii, unii vazandu-se pentru prima data, formau o echipa.
Imi amintesc ca  in noaptea dinaintea concursului, chinuit de contracturi musculare la gambe, l-am trezit,  in miez de noapte, pe dl. Vasile Craciun, un om deosebit si sufletist, cum rar  intalnesti, rugandu-l sa ma ajute cumva. Nu numai ca m-a ajutat si am reusit din nou sa dorm, dar a doua zi dimineata, m-a trezit si m-a scos la o sedinta de alergare usoara pentru accentuarea separarii musculare pe picioare.
Sigur, o astfel de experienta  iti dovedeste, o data  in plus, ca a fi o echipa  inseamna mai mult decat simplul fapt de a concura pentru un anume club, tara etc. Echipa sunt oamenii, sportivii, care  in momente dificile dovedesc ceea ce  in cuvinte s-ar exprima prin altruism, coeziune, initiativa, toleranta, generozitate, disciplina.
Balcaniada 2008 a trecut, iar peste ani nu vor ramane decat rezultatele, amintirile placute si lectiile pe care fiecare dintre cei care au participat le-au  invatat; sau ar fi trebuit sa le  invete…

articol aparut in revista Culturism&Fitness nr. 191 (5/2008)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Articole recomandate